9.9.09

Fara titlu

"Înainte de a fi bun român, trebuie să fii bun la ceva." zicea Cristian Tudor Popescu intr-un articol (http://www.gandul.info/opinii/suturi-din-gura-2718635). De aici trag concluzia ca eu nu sunt o buna romanca. Pentru ca am avut azi o noua confirmare a faptului ca nu sunt buna la nimic.
Sunt un dezastru la lucru si oricat incarc sa fac totul bine, totul imi iese rau. Stiu ca lucrez intr-un domeniu unde tot ce faci e relativ dar nici chiar asa. In general ma simt inutila. Noroc ca am copilul care imi mai da un sens in viata. Desi si ea creste, devine tot mai independenta iar eu ma simt din ce in ce mai inutila si mai deprimata de acesta inutilitate constatata in fiecare moment.
Am slabit 5 kg. Acum ceva vreme acesta constatare m-ar fi facut sa sar in sus de bucurie, acum mi-e indiferent. Si ce daca? Oricum nu a observat nimeni, nimeni nu mi-a spus "esti mai frumoasa, arati mai bine". Probabil pentru ca nu sunt mai frumoasa si nu arat mai bine si pentru ca traiesc inconjurata numai de oameni foarte sinceri.
As vrea sa-mi schmib locul de munca. Munca pe care o fac nu-mi mai aduce nici o satisfactie. Stiu sa fac o multime de lucruri, dar pentru ca acum aici nu-mi mai e bine, incep sa pun la indoiala tot ce stiu, ma autoconving ca nu stiu nimic, ca nu-s buna de nimic si ca orice as face, tot nu voi reusi sa fac ceva calumea. Si urasc sa fac numai ca sa fie facut. Mie imi plac lucrurile facute bine, lucruri cu care sa te poti mandri, lucruri care sa stea in picioare si dupa zece ani. Si am senzatia ca nu mai stiu sa fac lucruri de acest fel. Eu, cea buna si perfecta, cea laudata, cea dupa care plageau angajatorii cand pleca spre un alt job... acea eu nu mai exista. De ce? Nu stiu, chiar nu inteleg ce s-a intamplat cu mine si ma urasc pentru asta.
Acum un an si jumatate am schimbat cam tot ce se putea schimba in viata unui om: m-am mutat intr-o alta locuinta, mi-am schimbat garderoba, mi-am schimbat locul de munca si grupul de persoane pe care il frecventam. Totul in viata mea era nou si interesant. Aveam toate premisele pentru fericire. Acum constat ca undeva, la un moment dat, totul a luat-o pe o panta ciudata si necunoscuta. Privesc in mine si in jurul meu si nu mai recunosc nimic. Parca m-am trezit din somn intr-o padure intunecata si necunoscuta. Ratacesc prin ea din ce in ce mai disperata si nu gasesc iesirea.
Sufar deja si de un fel de paranoia de genul "toate mi se-ntampla numai mie". Am senzatia pentru 2 secunde ca sunt persecutata, apoi imi dau seama ca doar arata asa in capul meu, ca de fapt nimeni nu are nimic cu mine. Am senzatia ca nimeni nu ma iubeste, desi dovezile de dragoste apar mereu si mereu de la cele mai diverse persoane.
De ce sunt asa? Ce am? Ce e in neregula cu mine?

2 comentarii:

Neamtu' spunea...

Trecem, cu totii, prin crize din astea. A mea, slava Domnului, a durat putin si s-a manifestat cam asa cum descrii tu starile tale. relax, viata e frumoasa si, la un moment dat, o sa realizezi ca tot ce ai scris acum e dor o perioada scurta dintr-o viata lunga :) Rezista pe baricade! Succes!

Eu, de la birou spunea...

Incerc, incerc. Ziua de azi a fost ceva mai buna din punct de vedere mental. Sper si eu sa treaca repede, e prea deprimant deja. Uf!
Multumesc pentru incurajare!