111

111... kg mele de acum. Nu credeam vreodata sa mai trec de 100, dar iata ca s-a intamplat.
Cum am facut? Simplu: am mancat tot ce am vazut in fata, in cantitati cat mai mari. Cica pentru a ma simti mai putin frustrata. Povesti. Ingrasarea ma frustreaza din ce in ce mai tare si am intrat intr-un cerc vicios oribil: mananc ca sa ma simt mai bine dar pe urma ma simt mai rau.
Da, stiu, asta spun toate obezele. Dar e adevarat, chiar asa se intampla.
Dar de unde a plecat totul? Pentru ca in ultimele postari eram fericita, iar acum sunt o grasa frustrata. Pai... a plecat de la faptul ca ma simt inutila. Odata cu sarcina, mi s-au redus posibilitatile de a face diverse lucruri. Am devenit plicticoasa, inutila si urata. Si singura. Ma simt foarte, foarte singura. De aici si frustrarea. Oricat m-as stradui sa fie altfel, momentan nu se poate.
Mai am o luna pana nasc. Sper din tot sufletul ca bebelusul e sanatos, complet sanatos, nu vreau sa regret decizia asta toata viata, nu stiu daca as suporta a stiu ca am distrus o gramada de vieti... aiurea.
Sper sa nu pun mai mult de 3 kile pana la sfarsitul sarcinii.... Nici nu vreau sa ma gandesc cat de greu le voi da jos dupa.
37, 1.66, 111. Nu sunt premise prea bune. Dupa 30 de ani slabesti mult mai greu. Inaltimea nu ma ajuta deloc. Kilogramele sunt multe. Foarte multe.

Emanciparea femeilor

Daca as putea sa-i prind pe aia, respectiv alea care au decis ca femeile trebuie sa se emancipeze, le-as rupe picioarele!
Pe bune, nu glumesc. Sunt satula sa fiu o femeie emancipata.
Ce inseamna in ziua de azi sa fii o femeie emancipata? Inseamna sa te duci la lucru si sa lucrezi zilnic de la 8 ore in sus, sa te intorci acasa si sa iei in piept treburile casei de parca pana in acel moment ai fi stat pe o plaja in Caraibe sa te relaxezi, dupa ce termini si cu alea sa te ocupi de copii, si a doua zi sa o iei de la capat. Si sa o tii tot asa pana la sfarsitul zilelor tale.
Ce trebuie sa faca o femeie? Trebuie sa faca tot ce faceau si stramoasele ei mai putin emancipate. Adica sa gateasca, sa faca copii, sa-i creasca, sa spele, sa calce, sa faca curatenie. In plus, trebuie sa se duca la lucru, cot la cot cu barbatii, sa munceasca acolo la fel ca ei, sau cateodata chiar mai mult pentru a avea parte de aceeasi apreciere din partea sefilor, toate astea in scopul nobil de a castiga bani pentru familie. Bani mai putini decat castiga un barbat, pentru aceeasi munca prestata. Femeile emancipate sunt discriminate, cine crede contrariul... treaba lui. O femeie isi gaseste mai greu de lucru si daca e tanara si daca e batrana. Daca e tanara... "poate vrea sa se marite, sa faca copii... si pe urma ma lasa 2 ani cu treaba nefacuta", daca e batrana... "e batrana, nu e frumoasa si o sa vrea sa iasa la pensie". Nu? In final, daca totusi reuseste sa convinga si e angajata, trebuie sa dovedeasca ca a meritat, si sa munceasca ceva mai mult decat colegul ei, eventual sa stea peste program si sa fie si "draguta" cu seful.
Unde sunt vremurile in care femeile stateau acasa si aveau doar grija casei? Unde sunt vremurile in care barbatii erau responsabili cu aducerea banilor in casa, cu bunastarea familiei? Nu mai sunt. Din pacate.
Sunt sigura ca rata divorturilor si a femeilor inselate de barbati ar scadea drastic daca femeile nu ar fi fortate sa fie niste roboti care sa cada extenuate la sfarsitul zilei, tocmai pe cand sotul lor s-ar astepta sa le vada frumoase si dispuse la diverese nebunii nocturne...
Stiu ca multi o sa spuna ca-s o proasta, ca femeile au acum si drept de vot si sansa de a trai singure fara sa depinda financiar de un barbat. Sa va spun parerea mea, pur subiectiva: ma cac pe el de drept de vot. Imi pare rau ca niste oameni au trebuit sa moara ca eu sa am drept de vot. Eu nu vreau sa am drept de vot pentru ca nu am cu cine sa votez. Oamenii aia au murit in zadar, in ceea ce ma priveste. Pacat de ei. Totusi asta nu ma face sa ma duc sa votez cu un bou, doar pentru ca am dreptul, ca pentru dreptul asta au luptat oameni. Nu, refuz sa votez cu boi.
Cat despre traitul singure... nu cunosc nici o femeie singura, fie ca-i nemaritata, fie ca-i divortata, care sa se bucure ca-i singura. Toate vor sa aiba un barbat alaturi, TOATE. Alea care spun minunatul cliseu "mi-e mai bine singura" vor de fapt sa spuna ca nu si-au gasit inca barbatul potrivit, ca inca mai cauta. Si cauta, toate cauta. Oamenii sunt facuti sa stea impreuna, femei cu barbati, sa faca copii si sa fie cat se poate de fericiti.
Singurul lucru pozitiv din emanciparea femeilor pe care-l vad eu e ca putem purta pantaloni. Pantalonii sunt minunati. Dar as renunta imediat la ei, la dreptul de vot si la dreptul de a-mi rupe oasele la munca in favoarea unei vieti tihnite de casnica.
Nu ma intelegeti gresit, nu sunt o lenesa, imi place sa muncesc. Nu-mi place ca trebuie sa muncesc dublu. Pentru ca vin la birou nu ma scuteste nimeni de munca de acasa. Sunt deja extenuata si sunt la jumatatea vietii (sper!). Ce o sa fac in cealalta jumatate, daca deja nu mai pot?

Romania second hand

Sau poate doar Resita? Nu stiu, stiu doar ca de patru zile de cand ma plimb in tot orasul pe jos am observat o sumedenie de magazine mai mari sau mai mici cu produse second hand. Si spun produse si nu numai haine, pentru ca in afara de mancare, am vazut ca orice se poate cumpara de la second hand. Nu ca ar fi neaparat un lucru rau, pentru ca foarte multi arunca lucruri in perfecta stare de functionare si cu un aspect corespunzator doar pentru ca isi permit sa-si ia ceva mai nou si mai interesant. De exemplu eu: am aruncat un frigider, un aragaz si un boiler electric, pentru ca mi-am luat frigider si aragaz noi iar in loc de boiler, centrala. Cele aruncate erau destul de noi si alea, utilizate corespunzator, deci in stare foarte buna. Cineva le-a luat si s-a bucurat de ele. Pe gratis. In schimb am vandut niste mobila, de care nu mai aveam neveoie pentru ca imi luasem alta noua. Am dat-o ieftin, desi eu as fi dat-o pe gratis... dar am fost impinsa de la spate si indemnata "sa nu fiu fraiera". Asa ca am vandut-o.
Cu genul asta de second hand sunt de aocrd si chiar incurajez. Pentru ca e greu daca ai salariul mic si esti o familie tanara, proaspat formata sa-ti iei din prima de toate, mai ales acum cand creditele se dau tot mai greu. Totusi, de aici pana la a-ti lua chiloti de la second hand e cale lunga. Si totusi oamenii, destul de multi, isi iau chiloti de la second hand. Pentru ca sunt 1 leu acolo, iar intr-un magazin cu haine noi, de la 3 lei in sus... E trist. E foarte trist.
Si m-am gandit ca faptul ca s-au inmultit magazinele second hand (mai ales cele de haine, care totusi ne sunt absolut necesare) e o dovada a faptului ca romanii sunt saraci. Prea saraci. Si m-am gandit ca atunci cand voi observa ca se raresc magazinele second hand inseamna ca s-a relansat economia, ca tara merge mai bine si ca oamenii au din nou locuri de munca, eventual bine platite, care le permit sa-si cumpere haine noi, pe care sa le arunce dupa cateva purtari si pe care sa le cumpere de la second hand alte popoare, din alte tari.
Momentan insa pare utopic ce spun. Speranta insa, moare ultima.

Masina dauneaza grav prieteniei

Cel putin asta a fost concluzia la care am ajuns eu dupa o discutie cu fiica-mea. Ea ma intrebase cum de ea, la 8 ani, nu are inca o prietena printre colegele ei. I-am spus ca nu stiu si m-am oferit sa-i impartasesc experienta mea si sa-i povestesc cum am facut eu cand m-am impietenit cu cele cateva prietene bune pe care le am si in ziua de azi.
Pe prima, G, am cunoscut-o in clasa intai. Ne mutasem amandoua in acelasi bloc proaspat construit in cel mai nou cartier al orasului si mergeam amandoaua la aceesi scoala proaspat construita in cartier. Si pentru ca scoala era aproape si noi eram vecine mergeam impreuna la scoala si ne intorceam impreuna de la scoala. Si asa ne-am imprietenit, pe drum.
Pe a doua, F, am cunoscut-o in clasa a cincea, cand m-am mutat la o alta scoala din cartier. Si ea era intr-un fel vecina cu mine, statea in blocul de langa. Si cu ea aveam acelasi drum, plus eram in acceasi clasa. Si uite asa ne-am imprietenit, pe drumul spre scoala si de la scoala acasa.
Pe a treia, P, am cunoscut-o cand am ajuns la liceu. Si ea locuia in cartier si era colega de clasa cu mine, deci ne-am imprietenit pe drumul spre scoala, in inghesuiala din tramvai.
Pe a patra, M, am cunoscut-o cand m-am mutat la un alt liceu. Locuia ceva mai departe de mine, nu chiar la mine in cartier, dar o buna parte a drumului o faceam impreuna. Si cu ea m-am impietenit pe drum.
Pe a cincea, C, am cunoscut-o la facultate. Nu locuiam deloc apoape una de alta, dar chiuleam impreuna de la cursuri si mergeam sa bem cafea impreuna.
Pe a sasea, S, am cunoscut-o cand mi-am schimbat locul de munca in urma cu aproape doi ani. Stam in acelasi cartier, relativ aproape dar ne-am imprieteneit pe drumul facut pe jos catre si dispre sala de fitness.
Pe a saptea, M2, am cunoscut-o cu multi ani in urma, dar nu am apucat sa ne intalnim prea des, nu frecventam aceleasi cercuri. Acum insa, ne-am imprietenit cu copii in parc si datorita faptului ca e un logoped minunat care a lucrat cu fiica-mea.
Totusi, e o constanta in viata mea faptul ca leg prietenii pe drum, la pas. Fiica-mea nu are sansa asta. Scoala ei nu e in cartier, e departe. Copii nu mai merg la scoala din cartier acum. Se duc la alte scoli, nu stiu de ce. Si toti vin cu parintii cu masina, si pleaca tot asa. La scoala nu prea au timp pentru ca au destul de multe activitati si nu apuca sa socializeze. Pe urma in parc, daca cumava nu se cunosc dinainte, nu prea socializeaza nici acolo. Oricum, foarte multi nici nu ies in parc, pentru ca in ziua de azi si parintii au foarte putin timp liber si oricum, parca nu mai ai curaj sa-ti lasi copilul singur in parc. Trec prea multe masini, sunt prea multi ciudati. Asa ca bietii copii sunt condamnati la o viata trista si singuratica in fata televizorului si calculatorului. Sunt grasuti, nu au energie sau au prea multa si nu stiu cum s-o consume. E trist dar adevarat, si din pacate nu prea reusim sa facem nimic in acesta privinta.
Eu am incercat ceva acum. Am dat-o pe fiica-mea la karate. E un loc unde copii au ocazia sa se miste, sa se disciplineze si mai ales sa socializeze. Sper sa reusesc, e trist sa-ti vezi copilul amarat, plangand de dorul unei prietene pe care inca nu a reusit sa o intalneasca. Fiica-mea inca e un pic mai norocoasa. Are un prieten, dar care din punctul ei de vedere are un mic neajuns: e baiat. Ea e deja la varsta la care isi doreste o prietena fata, cu care sa discute despre Hannah Montana, cu care sa-si faca freze, sa se imbrace fistichiu si cu care sa rada, asa cum rad eu cu prietenele mele, de o alta fata care s-a imbracat cine stie cum....
Hai sa ne amintim de copilaria nostra, hai sa incercam sa ne lasam copii mai liberi, hai sa-i scotem din casa din cand in cand. Au si ei dreptul la copilarie.

Fara titlu

"Înainte de a fi bun român, trebuie să fii bun la ceva." zicea Cristian Tudor Popescu intr-un articol (http://www.gandul.info/opinii/suturi-din-gura-2718635). De aici trag concluzia ca eu nu sunt o buna romanca. Pentru ca am avut azi o noua confirmare a faptului ca nu sunt buna la nimic.
Sunt un dezastru la lucru si oricat incarc sa fac totul bine, totul imi iese rau. Stiu ca lucrez intr-un domeniu unde tot ce faci e relativ dar nici chiar asa. In general ma simt inutila. Noroc ca am copilul care imi mai da un sens in viata. Desi si ea creste, devine tot mai independenta iar eu ma simt din ce in ce mai inutila si mai deprimata de acesta inutilitate constatata in fiecare moment.
Am slabit 5 kg. Acum ceva vreme acesta constatare m-ar fi facut sa sar in sus de bucurie, acum mi-e indiferent. Si ce daca? Oricum nu a observat nimeni, nimeni nu mi-a spus "esti mai frumoasa, arati mai bine". Probabil pentru ca nu sunt mai frumoasa si nu arat mai bine si pentru ca traiesc inconjurata numai de oameni foarte sinceri.
As vrea sa-mi schmib locul de munca. Munca pe care o fac nu-mi mai aduce nici o satisfactie. Stiu sa fac o multime de lucruri, dar pentru ca acum aici nu-mi mai e bine, incep sa pun la indoiala tot ce stiu, ma autoconving ca nu stiu nimic, ca nu-s buna de nimic si ca orice as face, tot nu voi reusi sa fac ceva calumea. Si urasc sa fac numai ca sa fie facut. Mie imi plac lucrurile facute bine, lucruri cu care sa te poti mandri, lucruri care sa stea in picioare si dupa zece ani. Si am senzatia ca nu mai stiu sa fac lucruri de acest fel. Eu, cea buna si perfecta, cea laudata, cea dupa care plageau angajatorii cand pleca spre un alt job... acea eu nu mai exista. De ce? Nu stiu, chiar nu inteleg ce s-a intamplat cu mine si ma urasc pentru asta.
Acum un an si jumatate am schimbat cam tot ce se putea schimba in viata unui om: m-am mutat intr-o alta locuinta, mi-am schimbat garderoba, mi-am schimbat locul de munca si grupul de persoane pe care il frecventam. Totul in viata mea era nou si interesant. Aveam toate premisele pentru fericire. Acum constat ca undeva, la un moment dat, totul a luat-o pe o panta ciudata si necunoscuta. Privesc in mine si in jurul meu si nu mai recunosc nimic. Parca m-am trezit din somn intr-o padure intunecata si necunoscuta. Ratacesc prin ea din ce in ce mai disperata si nu gasesc iesirea.
Sufar deja si de un fel de paranoia de genul "toate mi se-ntampla numai mie". Am senzatia pentru 2 secunde ca sunt persecutata, apoi imi dau seama ca doar arata asa in capul meu, ca de fapt nimeni nu are nimic cu mine. Am senzatia ca nimeni nu ma iubeste, desi dovezile de dragoste apar mereu si mereu de la cele mai diverse persoane.
De ce sunt asa? Ce am? Ce e in neregula cu mine?